joi, 30 octombrie 2014

O cafea servita... cash !

Fara a încerca aici filozofii de doi bani (nici macar de multi bani), voi spune doar ca o mica plimbare prin magazine zilele trecute m-a lasat gînditoare. 

Am ajuns astfel, la raionul de cafetiere al unui reputat magazin parizian, unde, dupa o învîrteala printre zecile de modele "haut de gamme" expuse banal, ochii mi-au cazut pe o masinarie domestica (da, domestica !), la fel de banal prezentata, a carei curatare si întretinere necesita cu siguranta interventia super-calificata daca nu a unui informatician, macar a unui barista angajat numai pentru aceasta slujba de aur. Nu, nu va avea nevoie de ore suplimentare. Doar de o buna memorie pentru a va putea da ocazia sa folositi la maximum multipleme programe si "posibilitati" ale acestei minuni ale trezirii lichide. Dar nu va asteptati cumva sa faca altceva decît cafea.



Între noi (si lasînd ironia la o parte) : cît de departe poate fi dus consumierismul ? Cît de departe marketingul ? Cît de departe se poate profita (da, acesta este cuvîntul !) de buzunarul cuiva si cît de naiv poate fi acel cineva pentru a da curs unui impuls de cumparare de acest fel ?

Desigur, exista si alte shopping-paroxisme, printre care renumitele telefoane mobile Vertu (ieri, într-o vitrina, unul costa exact cît o masina de lux : nu, nu era de aur, nici încrustat cu diamante !), însa ele includ serviciile unui concierge la dispozitia dvs 24h/24 pentru orice. 
Si ne putem închipui ca dobîndîrea lui poate fi, eventual, o necesitate pentru persoane foarte ocupate. În plus, ofera acces liber în locuri în care se plateste un abonament anual exorbitant. Un telefon, e un telefon, e un telefon, cum ar spune englezul. Dar, hai, acestuia, i-as putea gasi cumva, elasticînd extrem, o justificare.
A propos, standul Vertu cu pricina afisa un carton imprimat cu interdictia de a face fotografii - ceea ce mi s-a parut de o micime fara seaman. Ce poate justifica aceasta interdictie ? Atît de nemaipomenit este acel telefon încît pina si fotografierea lui devine "de neatins" ? Ce demers lipsit de... glamour !
Bun, acesta fiind probabil rezultatul unei îngustimi cerebrale a vreunui vînzator oarecare sau a vreunei politici comerciale prost întelese, sa revenim la bucataria noastra. 

Ce anume poate justifica un pret ?
Îmi spun uneori (si se prea poate sa fie adevarat) ca as putea mîine sa îmbrac o banalitate într-un costum de vorbe si învîrteli pentru a face din ea un produs de vînzare la un pret exorbitant.
Acest blog refuza, de cele mai multe ori, sa mentioneze preturi, lasîndu-i pe cei eventual curiosi sa gaseasca singuri raspunsuri pe internet : pentru ca, daca luxul tine desigur de bani, el este mai ales rezultatul unei filozifii de viata si înconjurat de o buna doza de servicii si de magie care vin în acelasi pachet cu ceea ce platim. 
Iar cifrele nu masoara nici visele, nici magia. Deci nu au decît o importanta relativa aici. 

Luxul are un pret al lui care include de multe ori doza noastra de dorinta, de încîntare a unor momente unice, de fantasmele pe care le transporta. Si, desigur, acest tip de lux se plateste scump. Este o evadare din banal.
"Scumpetea" este si ea o notiune relativa, caci depinde de buzunarul fiecaruia. Iar ceea ce mie mi se poate parea scump, poate fi la îndemîna unui alt buzunar; sau invers. Fiecare îsi are propriile criterii si, fara îndoiala, propriile posibilitati. 
Desigur, pentru a fi înteles, luxul trebuie, macar o data, trait. Experienta este mult mai convingatoare decît pretul.

Dar cind naivitatea, in mod exceptional, se combina cu bogatia, dam de exemple ca aceasta cafetiera. 



Nota bene : exemplificarea din fotografia de mai sus este pentru un produs de gama... medie a acestei marci. Pretul cel mai ridicat pentru acest tip obiect l-am vazut pe internet : 3950 € (nu, nu lipseste nici o virgula). Cum ziceam însa, luxul poate deveni convingator daca este experimentat. Îmi retrag remarcile daca mi se dovedesc calitatile acestei cafetiere. Fara dovezi însa, bunul simt ma împiedica sa scot atîtia bani din portofel.

Un mic calcul : daca beau 2 cafelute pe zi, timp de 4 ani, la barul din colt, însotita de politicosul "bonjour" al lui... Gaston, cheltuiesc cît pretul acestui foarte scump obiect + pretul cafelei de folosit în ea. 
Acelasi calcul facut pentru cafeaua bauta cu... Georges Clooney (în minte*) pe coltul mesei de acasa, cere timp de amortizare de aproape 7 ani. Mi-ar mai trebui cîteva kilograme bune de naivitate pentru a crede ca, de-a lungul acestor ani, "nemaipomenita cafetiera" nu se va strica si va ramîne insensibila la calcarul din apa. Si ca firma cu pricina nu va inventa cefetiera cu boabe de aur care sa ma împinga sa nu pot trai fara acel ultimissim model. 

Însa, ca un om cu capul pe umeri, nascut pe mal de mare, ma trezesc comandînd : "Gaston, o cafea la nisip, s'il vous plaît !"

__________________________
*din binecunoscutele spoturi publicitare




Un comentariu:

  1. Apai da, ai dreptate. Eu am pornit unul din bloguri cam de la o idee de acest gen. Cautand eu pe net ceva, am dat peste niste posete "de designer" care, dupa ce ca erau oribile, mai si costau o multime de bani. M-am enervat atunci si am pornit un blog, ca sa-mi exprim mirarea: de ce ar da cineva o caruta de bani pe o porcarie sinistra, care doar poarta un nume (nu mai spun cata rusine ii aduce acelui designer modelul acela oribil, oricare ar fi el)? La fel si cu cafetiera ta, telefoanele mobile (eu n-as incadra aici numai Ver.., ci si multe alte modele mai accesibile, dar dotate cu fel si fel de inutilitati care le salta pretul peste cat ar merita), imbracamintea/incaltamintea "de firma" (am vazut cizme de CAUCIUC costand milioane ...
    Nu gasesc decat un singur cuvant care sa justifice existenta acestor absurditati: snobismul. Nu vorbim de lux, caci acela e cumva altceva, ci de snobism, acea trasatura a omului care-l face sa scoata din buzunar si ce n-are, doar ca sa para ca are.

    RăspundețiȘtergere