duminică, 26 ianuarie 2014

Scaunul si întelepciunea


© la-paris-si-pe-alocuri

Saptamîna trecuta, în sfîrsit, un exemplar a aparut pe piata.  
În stare perfecta, canajul impecabil, lemnul din cires de culoarea mierii, fara o zgîrietura. N-am stat mult pe gînduri, alti amatori erau probabil si ei la pînda. 
Dateaza de pe la 1850 si singurul lucru de care a avut nevoie a fost o curatare a cerii vechi si îmbîcsite - operatie pe care am facut-o minutios si îndelung, în mai multe zile, folosind... curatatorul cu aburi. Înca neterminata. Va urma îndepartarea definitiva a ultimelor urme de ceara în zonele mai închise, pîna ce culoarea va deveni omogena. Apoi re-lustruirea suprafetei, cu o ceara de anticar, usor colorata.

Englezii au inventat expresia : "genul de persoana care îsi cumpara mobila", pentru a defini pe cineva care nu a mostenit piese de mobilier din familie, transmise din generatie în generatie si care e, în consecinta, obligat sa-si cumpere propria mobila. 
În copilaria mea româneasca, prea putine erau posibilitatile si prea putini cei care - daca vor fi existînd în anii aceia - nu-si cumparau propria mobila. Se mosteneau poate vreun cufar uitat de la bunica, vreo consola care rezistase timpului si schimbarilor politice, vreun serviciu de masa, dar vremurile îi fortasera pe multi sa-si vînda obiectele de valoare si averile.

Se spune ca exista doua categorii de mobila : cea moderna, considerata bun de consum; si cea de anticar, solid lucrata si rezistenta în timp, considerata bun de patrimoniu. 
Evaluata de catre diferite cataloage si index-uri specializate, mobila de stil capata valoare în timp tocmai pentru ca spune întotdeauna o poveste. 

Desigur, a avea numai mobila de anticar, este, în zilele noastre, de-a dreptul imposibil : daca nu sîntem "chiriasi" la Buckingham Palace sau nu avem cîteva miliarde bune în cont, ne vom multumi sa strecuram ici si colo, cînd se poate si cînd se iveste ocazia, dupa multe cercetari si multa rabdare (doar vom trai cu ea toata viata), exact piesa de mobilier "ideala", cea la care visam si de care nu riscam sa ne plictisim. Ea nu va raspunde nici unui imperativ de moda (caci va ramîne indemodabila, asa cum sînt, astazi binecunoscutele stiluri clasice : ambasadele de pretutindeni le pretuiesc îndeosebi pe cele franceze, dar cele britanice sau de influenta hispanica pot pune în valoare la fel de bine orice încapere. 

Acea piesa de exceptie se va încadra perfect în decorul pe care îl vom fi "construit" în timp, cu mare grija estetica. Ba înca : într-un decor neutru, cu mult alb, putem chiar strecura, cu parcimonie, si cite o piesa de la... Ikea cea ieftina si la îndemîna oricui. Se va topi în perete (cu conditia ca si peretele sa fie tot alb) si va ramîne practica si aproape invisibila lînga bine aleasa (sa zicem) comoda de stil... alegerea lui depinde de gustul fiecaruia. 
Aceasta din urma va deveni personajul principal al încaperii, lînga care orice altceva se sterge (precum mobilierul din imaginea de mai jos, alaturi de biblioteca de tip Ikea).


Mobila Louis XVI, biblioteca Ikea - Image via Chuck Mills Residential Design
 

De cel putin cinci ani, urmaream sa cumpar un fotoliu de birou, cu caracteristici precise  : un asa numit "fotoliu de cabinet, de stil Louis XV, cu spatar si sezut din cannage*. 

Problema era ca, cel mai adesea, acest tip de fotoliu avea, ca în imaginea urmatoare, picioarele montate în plan axial, astfel încît, odata asezata, persoana se regasea cu unul dintre ele între genunchi. 
Modul acesta de fabricatie este explicat ca fiind mai confortabil : persoana asezata si înclinata spre înainte evita, în felul acesta, amorteala picioarelor. Pe de alta parte (doar e o inventie frantuzeasca !), fotoliul ar fi, astfel, mult mai stabil pentru domni, permitîndu-le sa "primeasca" o doamna pe genunchi în mod confortabil (Stabil, am zis. Iar frantuzoaicele nu sînt femei supra-ponderale, utilitatea lui ramîne deci la imaginatia fiecaruia).

image via anticstore.com

Or, eu îmi doream acelasi fotoliu, dar... fara pretentii; dar cu atît mai greu de dibuit : nu chiar identic, ci cu picioarele dispuse în mod clasic, paralele cu spatarul si sezutul. 
Stiam ca exista. Dar aproape imposibil de gasit, adesea nepermis de scump si suficient de rar pentru a nu-ti lasa timp de prea mult zabava, înainte ca un alt cunoscator sa apara si sa ti-l sufle de sub nas. 
De saptamîna trecuta însa, iata, am scaun la... De fapt, sub. 
Pentru întelepciune, mai treceti !... 







___________________

cannage (în franceza), caned (în engleza), termenul pare sa lipseasca în româna.
L-am trandus "canaj".
Este vorba de o împletitura tipica, din trestie de ratan, în sase fire si pe diagonala, à la française, realizata manual.

4 comentarii:

  1. Superb scaun, Octavia! Te felicit pentru achizitie! Ai un mare avantaj ca te afli "in centrul actiunii", ca sa zic asa. Iti poti bucura sufletul cu multe obiecte deosebite. Totul tine de cat iti permiti.
    Stii ca pe aici, pe la noi, totul e mult mai complicat. Intotdeauna.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulțumesc foarte mult, Gabriela ! Atît de mult l-am căutat și de atît de mult timp, încît "centrul acțiunii" încetase să mai fie un criteriu. L-am dibuit pe un site specializat, dar se găsea în Bretania. Anticarul are, în general, o companie de transport specializat cu care colaborează și care livrează oriunde, iar obiectul este asigurat de el contra oricărei deteriorări. Și ambalat astfel încît să nu i se întîmple nimic.
    Desigur, costul transportului se adaugă la costul obiectului, însă nu reprezintă foarte mult.
    Surprinzător, din Anglia, transportul unui obiect asemanator costă mai ieftin decît asta. Deci... depinde.

    RăspundețiȘtergere
  3. ooo, asta da achizitie! pot sa te intreb de ordinul de marime al pretului?

    RăspundețiȘtergere
  4. Mulțumesc, Cristina ! Mă bucur că nu-mi place numai mie...
    Cît despre preț..., oh, dar...nici nu mă pot gîndi să-l vînd ! :)

    RăspundețiȘtergere