sâmbătă, 17 august 2013

Vieți, cadrane fără limbi...

Villingen-Schwenningen este un orasel "doua în unul", fara mare interes, daca n-ar fi Muzeul de unelte pentru ceasornicarie. Genul de muzeu spre care nu te lasi atras "ca de la sine înteles", dar care se dovedeste iregretabil. 

Aveam sa beneficiem de o vizita ghidata numai pentru noi, dar asta n-ar fi mare lucru, daca n-ar fi fost si talentul ghidului în a povesti si a ne tine cu gura cascata. Capabil sa puna în miscare fiecare masina de acolo, unele vechi de sute de ani, si sa ne arate "pe viu" cum se face un ceas "ca pe vremuri", omul emana o caldura de povestitor de sat si avea sa-si dovedeasca pasiunea pîna la capat : ora lui de servici trecuse demult cînd si-a terminat povestirea si noi înca am mai fi ascultat. 

Povestea (istorica) a fabricarii ceasurilor era si putin trista, caci pe vremuri (din fericire trecute de ani buni), fabricarea unui ceas si asamblarea lui (aceasta din urma operatie luînd, manual, doar cîteva secunde) ascundea sacrificiul unor oameni care îsi lasau în masuratorul timpului propria viata. 
Dupa zeci de ani de asamblat, în zgomotul masinilor si fara protectia necesara (nici auditiva, nici sociala), îmbatrîneau "pe banda", cu ticuri si probleme loco-motrice. Fara a mai sti sa faca altceva decit mecanicele miscari de asamblare : 38 de secunde pentru producerea un ceas-desteptator asamblat. Manual. Si nu aveau timp sa iasa la pensie. Mureau înainte. 
Si uitam adesea ca, destul de recent, chifrele erau pictate cu vopsea fosforescenta. Iar muncitoarele (caci, în atelierul de pictura al cadranelor, lucrau mai ales femei) încurajate sa atinga pensula cu limba pentru a împiedica uscarea vopselei. Consecinta ? O lenta otravire, pe care nici un ceas nu o putea masura. Iar timpul lor de viata scurtat radical.


Un comentariu: