luni, 1 iulie 2013

Flashback venetian


E iulie, cald si dormim cu usile spre balcon deschise. Dormitorul da spre gradina. Nici un zgomot al tumultului din oras nu ajunge pina la noi. Mr. Right înca somnoleaza lînga mine. Întind mîna spre noptiera, dupa cartea lasata acolo aseara...

Recunosc fiecare pas, fiecare sclipire de raza în apa...
O buna prietena ma invitase la ea. Era jumatatea lui septembrie si lasam Parisul pentru Venetia. Nu, nu era prima data : stiam Venetia, dar cel ami adesea în pas alert de turist cu impresii la minut. De data asta e Venetia cu timp în fata, savurînd-o pe îndelete. 
Ca pe un dejun lung, nu ca pe un sandvis pe fuga. Fiecare pas e o placere lenta, care etaleaza nebanuite alte placeri, toate în detalii pentru care, altfel, nu avem timp. O straduta se termina brusc în mare : trei trepte, clipocit de val... O alta, cu un pod minuscul de pe care se deschid neasteptate perspective pe canal : palatele au oglinzi sub treptele de la intrare, pe care plutesc barci si gondole. Ireala carte postala. Nonsalante leganari si inconfundabila lumina venetiana, cu iradieri de ocru si caramiziu.
C. lucra, eram singura în timpul zilei. Venetia doar pentru mine. 
Turisti putini, caci scoala abia a început în Europa. 
Venetia în ritm de viata normala si fara suflet la gura. Soarele e de miere, aerul e cald, dar nu sufocant, localnicii sînt ocupatii cu ale lor, spre seara copiii se joaca linistiti în piazette. În Campo di San Stefano, la etaj, un apartament burghez, cu tavan înalt si fresce; zaresc o masa imensa, pe care troneaza un urias buchet de flori. Cineva cu siguranta are grija sa le împrospateze în fiecare dimineata.

Venetia pare linistita si are, acum, farmecul unei oarecari banalitati, dar una împodobita de fastuoase palazzi, de straturi de istorie si tone de arta. Fiecare bisericuta are ceva de aratat ochiului si sufletului, fiecare dala si fiecare pod sopteste o poveste, iar urechea mea pîndeste pe trepte, în apus, pasii lui Casanova. 




E liniste si dintr-o data se aud acorduri de vioara, anotimpurile lui Vivaldi undeva, nu departe; si, dupa colt, straduta asta îngusta are miros de perlan, iar sub portic cineva probabil gateste ardei copti... ca oriunde. Dar cum o fi oare sa gatesti ardei copti intr-un decor de opereta, cu Vivaldi în urechi ? Exceptionalul si banalul îsi pierd sensul, se topesc într-un singur cuvînt : Venetia. Tot dictionarul, toate referintele se pierd în simturi solicitate de cotidian. Dimineata si seara, în fiecare clipa. 


Seara, avea sa ploua; o ploaie rece si deasa. C. mi se alatura si amîndoua ne întîlnim cu D. într-un bar, nu departe de Piazza San Marco. Povestim, povestim... D. saluta lume, cu el Venezia e doar un orasel de provincie în care toata lumea cunoaste pe toata lumea si unde eu, turista, ma simt ca o intrusa. Cu circumstante atenuante, caci insotita de localnici.
Se face tîrziu si ploaia continua, rapaita si incapatinata. Ca o salvare, D. propune sa dormim la el, pentru ca mult mai aproape.
Cînd urcam scarile apartamentului lui, sîntem bune de stors. Dar D. este o gazda perfecta, de o ospitalitate rafinata. Îmi pune la dispozitie de toate, de la o periuta de dinti noua, pîna la solutie pentru lentile si îmi propune sa fac o baie calda, în timp ce el îmi usuca mocasinii... cu foënul. Apoi tot el va gati cele mai minunate paste mîncate de mine vreodata.
A doua zi dimineata, la trezire, pe sub fereastra camerei mele inundate de soare, trec vapoarele. Mamma mia ! sint la Venetia, în casa unui venetian get-beget si ma simt ca în cea a unui doge. Frînturi de viata care nu se uita...

Altadata, în plin februarie, ninge peste Venezia parasita de turisti si ma îndrept, ca într-un film, în pas grabit, printre fulgi si cladiri luminate blînd, spre Fenice. Sînt îmblanita pîna la nas, e frig si degetele mi-au înghetat în manusile abia cumparate, a caror piele e vizibil prea fina pentru gerul neasteptat. Manusi facute pentru ierni italiene. Doar ca seara mea venetiana e una ca de iarna ruseasca. Podetele si gangurile din cartierul Operei îmi sînt atît de familiare de-acum încît este imposibil sa ma ratacesc. Ma grabesc doar, din cauza frigului, e pustiu peste tot, fulgii cad uriasi si e... atît de romantic. Mi-e frig, ma strîng în palton, dar îmi vine sa cînt.




Putin mai tîrziu, cu o cafea în fata, ma mut pe terasa. E deja cald, dar înca racoare (s-au anuntat 35° astazi la Paris (desigur, la umbra ! întotdeauna la umbra).
Citesc O mie de zile la Venetia, a Marlenei de Blasi. Venetia ei mi-a adus aminte de Venetia mea, pagina de pagina... 


2 comentarii:

  1. Multumesc pentru ca, la randul tau, mi-ai adus aminte de Venetia mea...

    RăspundețiȘtergere
  2. Povesteste-ne despre Venetia ta, Gabriela... Încrucisarile de experiente ne îmbogatesc si ne ademenesc adesea... Cum e Venetia ta ?

    RăspundețiȘtergere