luni, 1 aprilie 2013

Rafinamente care se învata...


... pîna ce viata devine vals.

Cîndva, la un curs de initiere în œnologie, « profesorul » a început prin a ne face sa gustam apa. Apa cu diverse grade de salinitate sau cu mai mult sau mai putin zahar în ea, insistînd asupra faptului ca vom percepe intensitatea gustului sarat sau dulce în functie de obiceiurile noastre alimentare. Cei care (ca mine) favorizau deserturile, riscau sa simta mult mai putin zaharul (abia prezent) în paharele cu pricina si, desigur, sa aiba o perceptie usor diferita a aromelor din vin, în comparatie cu cei care favorizau alimentele sarate.
Cu alte cuvinte, daca percepem relativ usor gusturi puternice, ne trebuie timp pentru a percepe cu adevarat arome.

In anii saraci ai studentiei mele bucurestene, ceaiul de la cantina era negru si fara zahar. Gustul lui imi aducea aminte de gluma cu zgîrcitul care, pentru a face o cafea, plimba în ceasca bobul, legat cu ata. Habar n-am de ce nu ma duceam cu zaharul în servetel sa-i îmbunatatesc gustul si de ce m-am auto-fortat sa-l beau fara.
Cert este ca, de atunci, n-am mai pus niciodata zahar în ceai si am învatat sa-l savurez cu adevarat. Nici foarte amar, nici foarte negru.
Imi place, în weekend, culoarea aramie a celui numit Breakfast Tea, în care strivesc cu vîrful linguritei coltul feliutei de lamîie.
Îmi place, dupa-amiaza, gustul întîrziat de bergamota din Earl Grey.
Iar, la ceas de seara, cel afumat al unui Lapsang Souchong, oxidat îndelung pe lemn de pin.

Fara zahar. Mi-a trebuit timp sa ma obisnuiesc astfel, cu subtilitati de gust.
Însa acum.... ce delectare !

Daca de obicei îmi întregesc provizia de ceai într-una din anualele excursii londoneze dinainte de Craciun, n-am putut rezista, zilele trecute, in fata ambalajului luxuos de la Mariage Frères, o institutie în Franta (ciudat nume de familie, nu-i asa ?) : eticheta în nuante de tabac colonial : soare care trece printre lamele jaluzelelor de mahon, cearsafuri albe fosnind apretat, miros de piele si, pe un fotoliu, o rochie de culoarea nisipului. Un ceai potrivit cu o carte (de ce nu "Amantul" Margueritei Duras ?) sau cu învaluitoarele brate ale omului iubit.

Înaintea senzatiilor gustative, cutia de bijutier : profunda, neagra, lucioasa si alunecoasa, cu litere subtiri si aurii anuntînd placeri lente si subtile, sifonate dimineti de in racoros : Earl Grey Imperial, Orange-Pekoe Ceylan, Empereur Cheng-Nung,... pentru momente rare. 

O cutie ca o rochie de bal : matase si tafta, fosniri de pasi de dans pe un parchet proaspat ceruit, o alunecare de lichid abia îndraznita, urmata de o alta, gratioasa si fina... Un gust ce persista dupa prima înghititura. Prelungita dupa, repetata iar si iar... 




Mr. Right (irecuperabil) continua sa-si bea ceaiul cu zahar : doar un lichid dulce, o solutie de zahar cu apa colorata ; în care se duc pe ortul popii unele dintre cele mai bune ceaiuri din lume. Ah, barbatii !... cît timp ne ia sa le aratam calea...
Iar aceaste depinde, desigur, de împrejurari : caci - nu-i asa ? - una e sa fierbi pîna la clocot ceaiul în ibricul în care au, mai fiert, în timp, tot felul de licori, si alta e sa-l infuzezi scurt, în apa care abia freamata :

... într-un ceainic de fonta, japonez : 



Image via so-tea.com

 sau într-unul de argint, precum englezii : 


Ablestock.com/AbleStock.com/Getty Image




sau în cel mai simplu si elegant portelan alb : 


Image via maisonporcelaine.com
si neaparat cu o carte buna lînga ceasca : o placere o completeaza pe cealalta si amîndoua sînt un tot.

4 comentarii:

  1. Citind, mă gândeam: ce poezie!
    Finalul m-a adus cu picioarele pe pământ. :)

    Categoric, ceaiul nu e pentru toată lumea. Cum nici cafeaua, cum nici berea, cum nici vinul...
    Trebuie un minim de interes de la care să porneşti. Şi poate şi de o întâmplare, fie ea şi studenţească, fie ea comunistică (eu ştiu bancul cu bobul de cafea altfel, nu ca fiind vorba de un zgârcit, ci fiind vorba de o ţară comunistă în care bobul de cafea era rarissim, aşa că, dacă erai mega-norocos şi aveai unul, îl foloseai la infinit... ca şi lămâia de exemplu, căci ştiu o întâmplare reală, în care o gospodină făcuse cu chiu, cu vai rost de o lămâie şi, pentru că era nepreţuită, nu se îndura să o folosească, şi a tot amânat, şi a tot amânat, până când... lămâia s-a stricat).

    Revenind la oile noastre, cu regrete, bucuria ceaiului nu o am.
    Îl beam barbar în copilărie, cu zahăr, la micul dejun, cu unt şi dulceaţă. Acum, când m-am făcut mare, acompaniază un strănut sau tusea măgărească.
    Dacă nu mă înşel, la noi ceaiul nu prea are tradiţie.
    Adunam muşeţel, mentă, flori de tei, le puneam la uscat, şi cam astea erau mărcile, în zilele iernii.
    Sau poate anterior comunismului pe care l-am trăit era altfel?
    Aş fi curioasă să aflu.
    Poate ne povesteşte cineva aici, dintre cei care trec şi citesc.
    Oricum, orice experienţă pe tema asta ar fi interesantă.

    RăspundețiȘtergere
  2. De fapt, nici traditia vinului, nu asa cum se degusta el astazi, nu o aveam în Romania. A berii, da. Si totusi, "învatate", exersate, ce buna, delicioasa, ucenicie !

    Despre cafea, despre traditionala cafea, în curînd...

    RăspundețiȘtergere
  3. Ooo, ce desoperire am facut cu blogul tau (prin "stil organizat")! Nici eu nu eram si nici acum nu cred ca sunt o bautoare de ceai, dar chiar si asa, cand il beau nu folosesc zahar si sunt surprinsa de savoare de fiecare data. Te rog sa ne mai scrii despre arta asta a ceaiului, caci imi merge direct la suflet.

    RăspundețiȘtergere
  4. Si eu favorizez cafeaua dimineața, dar sint doua placeri : una de trezire, cealaltă de prelungirea șuetelor si pus țara la cale cu prietenele... Ca în http://la-paris-si-pe-alocuri.blogspot.fr/2013/04/afternoon-tea.html.

    RăspundețiȘtergere